Am plecat din România când aveam 23 ani. Credeam că-mi părăseam temporar ţara, rădăcinile mele româneşti şi contextul cultural, dar mă înşelam, pentru că, după opt ani, trăiesc încă în străinătate, într-un fel de exil auto-impus. Deşi artistic am evoluat în moduri neaşteptate, realizând totul trăind şi lucrând în străinătate, formarea mea din România face parte din întreaga mea operă artistică. Fie că se regăseşte în forma unor idei subtile din poveşti, fie că se referă la imagistica şi valorile culturale. Probabil că influenţa românească este percepută în mod discret, dar este încă foarte prezentă în tot ce fac. Lucrez ca lector, curator şi artist independent. Unul dintre cele mai importante şi recurente aspecte ale artei mele se bazează pe problema identităţii, fie că este vorba de propria mea muncă artistică, fie de interesul de a promova artişti români în străinătate. Prin ideile mele cercetez atât probleme personale, cât şi colective. Īn prezent, explorez ideea comunicării de la distanţă. Aceasta presupune conceptul de a locui departe de casa noastră iniţială. Odată cu globalizarea şi noua eră a tehnologiei, se pare că trăim şi călătorim în locuri diferite decît cele cunoscute iniţial generaţiilor trecute. Avem mai multă libertate să ne căutăm de lucru şi să trăim în alte părţi ale lumii. Totuşi, zestrea noastră culturală va supravieţui într-o formă amestecată, într-o oarecare măsură, cu cultura locală. Cele mai bune lucruri pe care le primesc din România nu sînt borcanele cu gem sau unele tradiţii româneşti, ci scrisorile de la prieteni şi familie. Aceste bucăţi de hârtie, care călătoresc de-a lungul Europei ca să ajungă la mine, conţin sentimente, gînduri, amprente personale care mă fac întotdeauna să mă simt mai aproape de rădăcinile mele şi moştenirea mea. Aceste bucăţi de hârtie sunt transformate, pierd ceva din conţinutul iniţial şi devin obiecte, obiecte de artă care reprezintă încă acelaşi ataşament. Ele îşi pierd sensul literal dat de cuvinte pentru a deveni obiecte ale dorinţei. Ele devin senzuale şi personale, frumoase şi, în acelaşi timp, relicve triste ale trecutului meu, dar şi ale prezentului. Acest prezent, deşi îmi oferă o mulţime de satisfacţii, mă şi frustrează deoarece simt că întotdeauna lipseşte ceva. Aceste obiecte reprezintă urmele ataşamentului meu faţă de cultura română şi, de asemenea, apartenenţa mea la o existenţă hibridă. Poveşti, basme, un miros sau un vis sînt lucrurile care ne fac fericiţi, trişti şi cu totul vii. Fiecare dintre noi are o moştenire diferită de idei bazate pe sentimente, pe care le poate strânge şi împărtăşi.