Proiectul UMAN

A formula un proiect prevăzut să se desfăşoare (secvenţial) pe o perioadă temporală foarte lungă, ce depăşeşte în mod obişnuit viaţa biologică a unui individ (fie el chiar şi artist), presupune un risc complex. Însă tocmai evidenţa riscului măreşte exponenţial premisele pentru un rezultat nu numai spectaculos, ci şi consistent conceptual.
“UMAN” este un astfel de demers gândit să se desfăşoare pe două planuri. Primul domeniu se constituie ca o premisă multiplă, concepută prin mai multe demonstraţii vizuale (24 de expoziţii), denumită OMAGIU NEPUTINŢEI. Al doilea plan este rezervat concluziei, care prin însăşi forma demonstraţiei, este profund utopică. Utopia concluziei presupune construirea unui agregat de corecţie umană numit OMODROM.
Din cele 24 de expuneri-premisă, trei au avut loc deja în spaţiile unor galerii, în ordine cronologică: 1. UMAN (2000); 2. DECĂDEREA (2002); 3. NIL MEDIVM EST - “Nu există cale de mijloc” (2004). Scopul primar al semnalelor vizuale intermitente ce alcătuiesc premisa proiectului este de a permanentiza cultivarea senzaţiei de alertă, precum şi activarea sentimentului de nesiguranţă atât la nivel individual, cât şi colectiv. A afirma şi a-ţi asuma complet neputinţa umană, cu uşurinţa şi comoditatea tipice colectivităţilor umane damnate, care, datorită accelerării degradării interioare şi profunde, capituleată necondiţionat, se dovedeşte a fi pragul critic între disoluţia definitivă şi o previzibilă revigorare nedisimulată.
Construcţia OMODROMULUI, concluzia utopică, capătă dimensiunea promisiunii primordiale a salvării. Acest edificiu de o complexitate uriaşă va fi “realizat” prin sprijinul ştiinţific şi tehnologic al Institutului de Cercetări Corective (I.C.C.). Rezultanta ecuaţiei îşi păstrează non-funcţionalitatea (conservându-şi caracterul utopic) prin omiterea intenţionată din planul de construcţie a unor elemente cheie, în lipsa cărora agregatul corectiv fie rămâne doar o miraculoasă promisiune, fie funcţionează în parametri greşiţi (dovedindu-şi inutilitatea).
Proiectul presupune din start o ironie existenţială asumată în întregime, fără de care
s-ar plasa în rândul unor simulări absurde.