Putem accepta această lume ca fiind cea mai bună dintre lumile posibile, putem considera universul nostru ca fiind singurul adevărat, putem crede că viaţa noastră este un prilej de a ne exercita capriciile şi că după ea nu urmează nimic. Prefer poziţia contrară tuturor acestor puncte de vedere. Fac, în permanenţă, recurs la dreptul meu de om, acela de a nu fi în mod automat şi necesar de acord cu realitatea şi cu acele principii care sunt considerate adevăruri indiscutabile. Dimpotrivă, consider că absolut totul este discutabil, nu atât realitatea imediată, care în concepţia mea artistică nu are practic nici un rol, ci sunt în mod necesar discutabile bazele civilizaţiei noastre moderne.
Când spun „civilizaţia noastră”, mă refer la civilizaţia şi cultura europeană, în special cea formată după adoptarea creştinismului ca religie oficială. Nu am în vedere atât latura dogmatică a religiei, cât dialogul firesc, libertatea de a pune întrebări, uneori incomode, descoperirea unui semn de viaţă în corpul intrat de mult timp în letargie. Si dacă nu noi suntem cei ce deţinem cheia adevărului şi în consecinţă demersul nostru civilizator este, de fapt, unul criminal? Care este dreptul nostru de a nega alte posibile adevăruri pentru un adevăr probabil, al nostru? Pentru mine sunt întrebări ce depăşesc retorica, sunt probleme esenţiale, fără de care lumea noastră nu ar mai avea rost.
Cu fiecare secundă care trece suntem mai departe de Vârsta de Aur. Am inventat religii şi am construit lumi, dar ele stau pe cadavrul celor vechi. Am luat Minotaurul, acest monstru neajutorat şi nevinovat pentru felul în care este şi l-am închis. Apoi i-am invadat, cu voluptate, lumea şi i-am distrus-o. L-am jupuit, l-am zdrobit, l-am ars şi i-am împrăştiat cenuşa. L-am şters definitiv de pe pământ şi din memorie. Am rămas singuri şi stăpâni peste tot. Am început să trăim într-un superb nimic şi a început să ne placă. Sper că, într-o zi, vom plăti pentru asta.