Mă interesează zona de conflict, aparent banal, aparent fără semnificaţii. Interesul meu se îndreaptă aluziv spre social (cu vagi conotaţii politice), în momentul de faţă societatea contemporană românească fiindu-mi principala materie de analiză, o societate aflată în incongruenţă politică şi culturală, o societate care face tranziţia de la o mentalitate la alta, de la un regim politic la altul, de la o cultură la alta.
Subiectele care m-au preocupat în ultima vreme sunt “muncitorul” şi “omul nou”. Muncitorul, pentru că înainte de ’89 era “stâlpul societăţii”, era imaginea pe care se construia un regim politic, lucru reflectat evident în arta epocii – aşa numitul realism socialist. Acum, muncitorul beneficiază de echipamente de protecţia muncii la standarde europene, iar rolul său în societate este mai puţin vizibil. În fond, în mentalul colectiv se întamplă o suprapunere transparentă a imaginii noi a muncitorului peste cea veche.
“Omul nou”, acest concept utopic al epocii comuniste, are pentru mine cu totul alte conotaţii în spaţiul românesc. Populaţia urbană a României depăşeşte 50%, iar acest fapt se datorează transmutării forţate a populaţiei din zonele rurale în oraşe, în perioada comunistă. În acest fel, s-a creat un soi de categorie hibrid care trăieşte în spaţiul urban, dar care nu şi-a însuşit valorile urbane decât în mică măsură, sau le-a pliat pe tradiţia populară. Aici apare conflictul, incongruenţa.